Primele semne psihologice ale pubertatii

Monica Bolocan, psiholog clinician pentru copii si adolescenti

Perioada de varsta cuprinsa intre 11 si 14 ani este cunoscuta sub numele de pre-adolescenta sau pubertate. In afara modificarilor fizice bine-cunoscute, aceasta etapa de varsta marcheaza trecerea la un nou stadiu in dezvoltarea psihologica afectiva si cognitiva a copilului, care de multe ori ii ia prin surprindere atat pe copii cat si pe parinti.

Este gresit a considera ca cele mai spectaculoase transformari ale pubertatii au la baza schimbarile in functionarea glandelor endocrine. De fapt, modificarea cea mai importanta are loc in creier intrucat, dupa varsta de 11-12 ani, incepe un proces de reorganizare a retelelor neuronale denumit “pruning”. Mai mult decat atat, au loc schimbari profunde in modul in care copilul se percepe pe sine si se raporteaza la lumea exterioara, spre exemplu:

Interesul copilului se muta de la activitatile de explorare si cele de miscare, de exersare a abilitatilor motorii,catre relationarea sociala. Parerea celorlalti despre el incepe sa conteze mai mult decat propria parere. Copilul incepe sa isi caute propria identitate. “Cine sunt eu? Cum ma apreciaza ceilalti?” sunt intrebarile la care incearca sa isi gaseasca singur un raspuns. Stima de sine a copilului cunoaste o adevarata provocare pe masura ce acesta incepe sa se confrunte si cu transformarile fizice ale corpului sau, in plus fata de incertitudinea propriei identitati. Pana acum, copilul oferea termeni descriptivi concreti, “functionali”, ca raspuns la intrebarea “ce calitati si defecte ai tu?”, spre exemplu “ stiu sa merg foarte bine pe bicicleta” sau “desenez foarte frumos”, “sunt foarte bun la sport” Incepand cu aceasta noua etapa de dezvoltare, copilul incepe sa se descrie pe sine in termeni cu grad de abstractizare din ce in ce mai ridicat, referindu-se inclusiv la calitatile sale morale: “sunt prietenos”, “sunt corect / imi place sa spun intotdeauna adevarul”, etc
Lumea magica a copilariei dispare si copilul se trezeste brusc la realitate. Este o schimbare profunda a modului in care copilul se raporteaza la lumea inconjuratoare: daca pana acum o privea cu ochii larg deschisi, preluand necritic si admirativ tot ce ii oferea aceasta lume, dintr-o data copilul pune filtrul ratiunii intre el si ceilalti. Astfel, autoritatea adultilor importanti (parinti, cadre didactice) incepe sa fie privita si analizata cu alti ochi si copilul devine critic, dezvoltandu-si un sistem propriu de valori. Aceasta individualizare sau detasare il face pe copil sa se simta singur si neinteles. Apar reactiile de tipul “nimeni nu ma intelege” pe care, de cele mai multe ori, parintii le interpreteaza gresit si le penalizeaza. Nevoia de intimitate a copilului creste si parintii trebuie sa aiba grija sa ii asigure acestuia spatiul sau personal, atat fizic cat si psihic, in care copilul sa simta ca are drepturi depline. Copilul incepe sa isi doreasca sa petreaca mai mult timp cu prietenii sai de aceeasi varsta si mai putin cu parintii. Este momentul ca parintii sa inteleaga ca rolul lor in viata copilului se schimba.
Autoritatea nelimitata este un principiu care nu se mai aplica la pubertate, copilul simtind nevoia sa lege relatii de prietenie cu ceilalti, in care sa ii fie recunoscut dreptul la propria parere, la propriile valori. Mai mult, autoritatea este resimtita uneori ca o insulta la adresa propriei personalitati, si copilul incepe sa se revolte impotriva adultilor care nu tin cont de nevoile sa de individualizare. Simtul moralitatii cunoaste o dezvoltare brusca si copilul incepe sa devina extrem de sensibil la ceea ce este “drept” sau “nedrept” si sa reactioneze cu vehementa atunci cand considera ca “drepturile” sale au fost incalcate.
La aceasta varsta, desi copilul inca se raporteaza foarte mult la timpul prezent, el incepe totusi sa inteleaga consecintele pe termen lung ale faptelor. Astfel, incep sa apara framantari de tipul “ce se va intampla cu mine daca parintii mei patesc ceva?” sau “cum ma vor judeca ceilalti daca nu voi reusi sa …?”. Fricile se muta din prezent in viitor si copilul incepe sa isi puna intrebari legate de ce “ar putea” sa se intample. Mai mult, copilul incepe sa inteleaga ca lucrurile nu sunt intotdeauna “albe sau negre” si ca exista mai multe moduri de a interpreta o situatie.

Astfel, perioada de varsta cuprinsa intre 11 si 14 ani devine un moment critic in relatia copilului cu parintii sai. Daca acestia din urma nu au simtit transformarea profunda a copilului si noile sale nevoi de relationare si de valorizare, comunicarea parinte-copil se poate rupe. Aceasta este perioada in care, din pacate, apare cel mai frecvent instrainarea copilului de parintii sai, cu toate consecintele nefaste de mai tarziu, din adolescenta. Este bine ca parintii sa inceapa sa implice copilul in deciziile de familie si sa ii solicite parerea atat in situatiile care il privesc direct cat si in problemele generale ale familiei. Totodata, parintii trebuie sa renunte la a-si mai “cocolosi” copilul si sa inceapa il faca pe acesta sa simta ca maturizarea aduce cu sine nu numai “drepturi”, ci si responsabilitati.

Publicat de: Kidspots