De fapt, cat de mult conteaza parenting-ul?

De fapt, cat de mult conteaza parenting-ul?

Monica Bolocan, psiholog clinician si educational

Este la moda sa citesti carti de parenting si expertii se intrec in a-ti oferi solutii din ce in ce mai creative despre cum sa-ti cresti copilul pentru a deveni un lider de succes, un om puternic sau, cel putin, unul inteligent. Stim deja ca un copil nu vine pe lume cu manualul de instructiuni atasat si adesea parintii nu sunt pregatiti emotional sa faca fata unei fiinte atat de fragile si cu nevoi atat de complexe! In ciuda inflatiei de informatie despre “parinteala” si impactul acesteia asupra dezvoltarii copilului, pare a fi o confuzie din ce in ce mai mare in legatura cu puterea noastra reala, ca parinti, de a influenta pe termen lung destinul copiilor nostri.

De fapt, cat de mult conteaza stilul de parenting in conturarea profilului ulterior, de adult, al copilului? Oare personalitatea, aptitudinile si echilibrul emotional al viitorului adult sunt atat de dependente de acest aspect? Ne nastem cu o arhitectura cerebrala bine definita care ne va “programa” ca adulti, indiferent de ce ne ofera relatia cu parintii nostri, sau modul in care acestia ne modeleaza ne va marca definitiv atat atat limitele cat si potentialul?

Disputa innascut – dobandit este inca aprinsa intre specialisti. Iata ce arata studiile:

  1. Exista o serie de factori critici de parenting care par a genera cel mai mult probleme comportamentale la copii, influentand armonia dezvoltarii acestora, si anume: un nivel scazut al feedback-ului pozitiv oferit copilului (lauda, apreciere etc), o incidenta scazuta a relationarii directe zilnice dintre parinti si copii (contact vizual, responsivitate, contact fizic, comunicare verbala si non-verbala) si un repertoriu redus de abilitati de rezolvare a situatiilor problematice de catre parinti (parintii utilizeaza aceleasi solutii de rezolvare a problemelor indiferent de context si de cauze, spre exemplu isi izoleaza copilul sau il pedepsesc de fiecare data cand acesta se comporta neadecvat). Conteaza, in plus, gradul de coeziune a familiei si de apropiere emotionala intre membri sai.
  2. Echilibrul emotional al unui copil este influentat semnificativ de calitatea atasamentului stabilit in primii 2-3 ani de viata cu adultii care ingrijesc copilul, din care primul an este esential. Astfel, perioada de maxima influenta a parintilor asupra copilului este in primii 2-3 ani de viata ai acestuia.

Incidenta comportamentelor problematice si a dezechilibrelor afective este semnificativ mai mare in randul copiilor adoptati decat in al celor biologici, si in special atunci cand in primii 2-3 ani de viata in ingrijirea copilului s-au succedat mai multe persoane sau copilul a fost institutionalizat. Iata de ce parintii care au adoptat copii cu un astfel de istoric de viata se simt de multe ori nepunticiosi in fata problemelor cu care se confrunta in relationarea cu copilul, culpabilizandu-se si neintelegend ce anume din comportamentul lor este gresit, in ciuda unor eforturi deosebite de a se conforma celor mai moderne principii de parenting. Pare ca nimic nu functioneaza.

Astfel, studiile pe copii adoptati releva ca influenta stilului de parenting al parintilor adoptivi in modelarea comportamentului copilului este vizibila cel mai mult in primii 6-7 ani de viata ai copilului, dupa care incepe sa descreasca treptat ca impact, astfel ca, incepand cu perioada adolescentei, genele isi pun din ce in ce mai puternic amprenta pe felul de a fi al acestuia. Dupa 20 de ani, aceasta influenta este … zero. Cu alte cuvinte, pe masura ce organismul devine apt de reproducere, iese la iveala materialul genetic si sunt sterse treptat influentele exterioare, astfel ca adolescentii cu istoric de adoptie incep sa semene din ce in ce mai mult cu parintii lor biologici, chiar daca nu au petrecut nici macar o zi din viata lor cu acestia. Riscul genetic de a dezvolta un tipar problematic de personalitate poate fi influentat de calitatea parentingului oferit de parintii adoptivi, insa cu cat acest risc este mai mare, cu atat rolul parentingului in corectarea sa este mai scazut, genele fiind mult mai puternice.

  1. Temperamentul, inteligenta, aptitudinile si talentul sunt mostenite genetic, astfel ca influenta parentingului asupra acestora este destul de scazuta.

Spre exemplu, un copil care este genetic impulsiv sau anxios, prin particularitatile de functionare biochimica ale sistemului sau nervos, va deveni un adult impulsiv sau anxios indiferent de tehnicile de parenting adoptate de parinti. Cel mai adesea, insasi reactia nepotrivita a parintilor la temperamentul dificil al copilului face ca vulnerabilitatile acestuia sa se adanceasca. Astfel, rolul parentingului este cel mult acela de a mentine in parametri acceptabili manifestarea trasaturilor temperamentale deranjante ale copilului. Abia dupa adolescenta, odata cu maturizarea sistemului nervos si cresterea capacitatii de autocontrol, copilul devine capabil, partial, sa isi controleze impulsivitatea sau ingrijorarile, insa caracteristicile sale temperamentale il vor marca toata viata.

In ce priveste inteligenta si aptitudinile, diferitele tipuri de inteligenta (asa cum le-a definit, spre exemplu, Gardner) sunt de fapt rezultatul unui volum crescut al materiei cenusii in anumite zone ale creierului, responsabile de acele abilitati. Ne nastem cu o anumita “arhitectura” cerebrala mostenita de la predecesorii nostri, asa ca abilitatile lor speciale – formate si prin experientele de viata care le-au modelat creierul – ni se transmit si noua. Ne explicam astfel de ce ce talentul se mosteneste genetic, regasindu-se in mai multe generatii ale aceleiasi familii. Din aceasta perspectiva, devine evident ca succesul eforturilor educative ale parintilor depinde in primul rand de calitatea “materialului” genetic pe care acestea se aseaza …

Publicat de: SfatulParintilor.ro

 

Comments are closed.

error: Continutul este protejat la copiere !!! Toate drepturile rezervate - psiholog Monica Bolocan.