Copilul agresiv
O provocare pentru parinti si pentru sine
Monica Bolocan, psiholog pentru copii si adolescenti
Exista situatii cand si cel mai cuminte copil devine agresiv. In anumite limite si din cauze bine determinate, agresivitatea este un comportament normal mai ales la varstele mici (pana cel mult la 4 – 5 ani), cand sistemul nervos este inca imatur si copilul nu si-a dezvoltat abilitatile de autocontrol si inhibitie. Agresivitatea este mai frecvent intalnita la baietei decat la fetite, existand in primul rand o explicatie neurobiologica ce tine de modul de functionare si maturizare a creierului, specific pentru fiecare din cele doua genuri cu programare genetica diferita. In plus, normele culturale ale societatii in care traim sanctioneaza mai frecvent fetitele pentru astfel de comportamente in timp ce baietilor li se tolereaza si, frecvent, chiar li se incurajeaza un comportament agresiv.
In unele cazuri, aceast pattern (schema) de reactie comportamentala agresiva pare a-si avea originile in modul de functionare si dezvoltare a sistemului nervos. Acesti copii par a fi fiziologic incapabili de a-si controla impulsurile la fel de bine ca alti copii de varsta lor, iar modul lor “nervos” de a reactiona este vizibil inca de la nastere, fiind scris in structura temperamentala mostenita genetic. Multi alti copii, insa, invata acest tip de comportament din mediul care ii inconjoara, iar parintii si educatorii incurajeaza fara sa vrea agresivitatea prin modul lor gresit de a reactiona. Frecvent , copiii agresivi primesc mai multa atentie si obtin imediat ceea ce vor si unii sunt chiar apreciati si laudati pentru “spiritul lor de luptatori”, parintii (in special tatii) gandindu-se ca astfel copilul lor “se va descurca mai usor in viata daca stie sa dea cu pumnul”.
In timp ce unii copii apeleaza doar ocazional la solutia agresivitatii, pentru altii aceasta devine un mod obisnuit de a-si rezolva frustrarile. Problema cea mai mare a acestora din urma nu este numai agresivitatea in sine ci faptul ca utilizeaza agresivitatea in momente nepotrivite si indiferent de posibilele consecinte negative asupra propriei persoane. Spre exemplu, ataca alti copii fizic mai mari decat ei sau se confrunta cu persoane adulte si se implica in situatii conflictuale din care, analizand logic, nu pot iesi decat invinsi. Pentru acesti copii, agresivitatea devine cu timpul o arma pe care, de fapt, o tin indreptata asupra propriei persoane.
Daca facem un pas in lateral si analizam comportamentul animalelor, putem observa cu usurinta ca agresivitatea este prezenta fara exceptie la toate speciile si chiar diferentiaza pozitiv exemplarele cu sansele cele mai mari de supravietuire si procreere. Nici specia umana nu face exceptie, in genele noastre fiind cu siguranta “scrisa” si agresivitatea ca forma de manifestare comportamentala necesara supravietuirii. E usor de banuit ca stramosii nostri din pesteri nu erau foarte politicosi unii cu altii si pana nu demult popoarele isi asigurau resursele cotropindu-se unele pe altele. Spre deosebire de alte specii insa, omul detine cel putin patru abilitati extrem de importante, specifice numai acestuia, care ii permit si, mai ales, il obliga sa adopte strategii mult mai acceptabile din punct de vedere social:
- Limbajul articulat si comunicarea complexa (atat verbala cat si non-verbala, prin mimica si gesturi)
- Inhibitia si capacitatea de autocontrol voluntar (atribute ale lobului frontal al creierului, ultimul aparut in evolutie, care lipseste sau este foarte putin dezvoltat la alte specii animale)
- Gandirea in cuvinte (limbajul interior) si rationamentul abstract (localizate tot in lobul frontal)
- Viata sociala complexa, caracterizata de norme de grup si valori culturale mutual impartasite si transmise de la o generatie la alta
Este explicabil de ce unele reactii agresive pot fi “normale” la anumite varste intrucat maturizarea lobilor frontali se produce ultima si dureaza pana in adolescenta tarzie. Totusi, exista forme de agresivitate care, mai ales daca sunt prezente de la varstele mici, sunt semnale de alarma serioase in legatura cu dezvoltarea psiho-emotionala normala a copilului. Autoagresivitatea (se musca, se zgarie, se loveste cu capul de obiecte, se taie cu lama etc), agresivitatea fizica planificata, intentionata (copilul isi construieste un plan complex pe care il pune in aplicare sau urmareste intentionat sa provoace durerea sau reactia altora), precum si agresivitatea impotriva animalelor sunt dintre cele mai grave forme si necesita o evaluare psihologica urgenta pentru a intelege cauzele. De asemenea, comportamentele agresive dezvoltate brusc, “peste noapte”, ca si schimbarile bruste ale starii emotionale trebuie analizate urgent de catre un specialist (neurolog sau psihiatru) intrucat pot fi semnele unor tulburari serioase in functionarea creierului.
In plus, este bine de stiut ca orice afectare a dezvoltarii si functionarii normale a abilitatilor tipic umane enumerate mai sus poate avea drept urmare manifestarea unor comportamente “primitive”, printre care si agresivitatea. Iata de ce copiii care prezinta un retard cognitiv, intarzieri in dezvoltare (ex: autism) sau alte afectiuni in care functionarea in special a lobului frontal al creierului este alterata (ADHD, afectiuni neurologice diverse, organice sau functionale, tulburari psihiatrice, diverse sindroame genetice etc), manifesta in mod frecvent comportamente agresive.
Exista totusi si copii care nu prezinta niciuna dintre problemele enumerate si, totusi, sunt agresivi. Voi vorbi in articolele viitoare despre cele mai frecvente cauze ale agresivitatii la copiii cu dezvoltare neurotipica si vom discuta despre comportamentele agresive “normale” , respectiv “problematice” pe etape de varsta.
Publicat de: KidSpots
